Partenera mea


N-am întâlnit-o niciodată înainte,
deşi ne-am născut în acelaşi an, în aceeaşi lună, în aceeaşi zi.
Am crescut împreună, sub acelaşi cer, pe acelaşi pământ.
Ne-a încălzit acelaşi soare şi ne-a udat aceeaşi ploaie.
Cât am fost copii, eram liberi unul faţă de altul.
Mă jucam cu ea cum voiam.
Chiar dacă o loveam, nu se supăra.
Dar niciodată n-a fost prea veselă.
Seara îi spuneam „Noapte bună!”. Niciodată nu mi-a răspuns.
Am crescut amândoi mari şi viaţa ne tot despărţea.
Era înaltă ca şi mine.
De râs, râdea foarte rar, doar uneori, discret.
Ne întâlneam tot mai rar,
în faţa ei mă înclinam uşor,
uneori îmi luam basca de pe cap.
Ne vedeam des la biserică.
La şcoală nu venea deloc.
M-am apropiat de ea discret.
Era ceva în ea care mă atrăgea.
Eu n-am ştiut să-i rezist.
În spatele aspectului ei trist,
bănuiam ceva extraordinar.
Ce să spun? M-a sedus, m-a învins!
Am încercat să ne împrietenim,
dar n-am ştiut să-i spun pe nume.
N-am mai strâns-o la piept,
n-am mai sărutat-o ca altădată.
Şi nici de mână nu o ţineam.
Am început să mergem amândoi,
bătând cărările vieţii noastre.
Din când în când ne mai opream,
ne priveam în ochi,
ne contemplam unul pe altul
şi apoi porneam din nou la drum.
Mă bucuram nespus că nu-s în lume singur.
Niciodată nu i-am spus că o iubesc, că vreau să fiu cu ea.
Eu cred că mi-ar fi spus că mă iubeşte şi mă vrea,
dar nu i-a fost dat atunci să spună tot ce ar fi vrut.
Nu ştiu ce iubeam la ea: frumoasă – nu, deşteaptă – nu…
Văzând-o, ceilalţi o jicneau, mai mult, o înjurau,
iar eu, cât de nebun eram, îi închinam tot ce aveam.
Aşa ne-a fost destinul,
să n-avem linişte în noi
decât trăind doar amândoi.
Ne-am prezentat: Eu, … Şi ea… stai, cum o chema?
N-are nume, am să-i spun „Necunoscuta”.
Hei, stai să vezi de-acuma trai!
N-am avut nici luna de miere,
n-aveam nici pat, nici masă.
Trăiam modest, din datorii.
Ne mai certam, eu mai ţipam,
dar ea n-a scos nici un cuvânt.
E prea umilă, cum s-o cert? Nu prea o meritam.
Să ne despărţim? Nici vorbă, mai bine mor.
Eu i-am greşit atât de mult…
Uneori, pentru a ne împăca, cădeam şi în genunchi.
Iar ea, cu drag, mă mângâia şi mă ierta.
Ea n-a greşit niciodată.
Ea nu va cădea niciodată în genunchi.
Nu-şi va pleca fruntea niciodată, nimănui.
Eu cred în ea cu jurământ.
Nu va trebui iertată de nimeni.
Dar ea, pe mulţi îi va ierta, o ştiu…
Acum, permiteţi-mi să mă retrag.
Mă aşteaptă ea, şi e târziu.
Ne vom vedea şi-mbrăţişa,
o voi lua şi săruta.
Am dreptul, căci e-a mea!
„Ea” este…
este… crucea,
da, e CRUCEA MEA!

[quotcoll orderby="random" limit=1]

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*