Pr. medic Martin Bendict – sfântul uitat al Oneştiului


Născut la data de 31 iulie 1931, în satul Galbeni, judeţul Bacău, a studiat o vreme la Gimnaziul franciscan din Hălăuceşti (1945-1948). Nedreapta închidere a acestuia în anul 1948, i-a spulberat pentru moment visul de a deveni preot. Dar nu s-a descurajat. A studiat la „Liceul de băieţi” din Bacău, apoi medicina la Iaşi (1951-1957). După absolvire, a fost trimis la Răducăneni, apoi la Tătăreni, la Bacău şi, în anul 1962, la Oneşti. S-a făcut remarcat printr-o excelentă activitate medicală fiind cunoscut ca unul dintre cei mai buni medici ai spitalului. Avea însă o problemă: era un om foarte credincios, lucru care se vedea şi deranja, dar era totuşi trecut cu vederea.
Nu a renunţat niciodată la gândul de a se face preot. De aceea nu s-a căsătorit, frecventa zilnic biserica şi sacramentele, avea un suflet foarte bun. În secret, s-a pregătit pentru hirotonire cu părintele Gheorghe Pătraşcu de la Târgu-Trotuş. În anul 1976, depunea profesiunea simplă, ca în anul 1979 să facă profesiunea solemnă (pe viaţă) în Ordinul clandestin al Fraţilor Minori Conventuali din Moldova. La 14 septembrie 1980, în biserica catolică din Slănic Moldova, primeşte taina Sfintei Preoţii alături de un alt coleg Antal Gheorghe, prin impunerea mâinilor Episcopului Alexandru Todea, asistat de preoţii George Guţiu şi Anton Sociu (paroh de Cireşoaia şi Slănic Moldova). Momentul a fost favorizat de vizita lui Nicolae Ceauşescu ce urma să aibă loc la Bacău, a doua zi, astfel că Securitatea era ocupată.
Viaţa de preot a trăit-o mereu în ascuns. Nu a celebrat niciodată Liturghia cu public. Foarte puţine persoane ştiau starea pe care şi-a ales-o. Celebra acasă, în apartamentul său din strada Aleea Parcului, uneori la spital în camera sa, câteodată împreună cu alţi confraţi preoţi franciscani. Nimic nu prevestea necazurile ce aveau să-l încerce ceva mai târziu.
În anul 1983, întreaga Românie catolică se bucura de ridicarea la cinstea altarelor a românului Ieremia. Din Dieceza de Iaşi s-a permis unui număr considerabil de preoţi şi credincioşi să participe la acest mare eveniment. Părintele Benedict era foarte bucuros să participe la acest mare eveniment. I se încredinţează citirea unei invocaţii la Rugăciunea credincioşilor chiar la slujba de beatificare. În momentul citirii invocaţiei, vrând să arate lumii nebunia care era în ţară şi persecuţia sistematică a ordinelor călugăreşti, a adaugat în text cuvântul „religioşilor”:

„Pentru ca spiritul de generozitate şi de bunătate al Fericitului rob, Ieremia Valahul, să fie mereu o caracteristiscă a tuturor preoţilor, religioşilor şi credincioşilor noştri, iar binecuvântarea lui Dumnezeu cu pacea sa, să se reverese din plin peste Biserica din România, peste poporul nostru şi peste toate popoarele lumii.”

Acest cuvânt adăugat peste textul oficial i-a fost începutul prigoanei, securiştii erau cu siguranţă şi în Italia – era urmărit.
A folosit timpul din plin. Au fost probabil cele mai frumoase clipe din viaţa lui pentru că a călcat pe locurile unde au trăit sfinţii pe care i-a venerat o viaţă întreagă. A pornit într-un pelerinaj continuu în Italia vizitând Assisi-ul, Bologna, Padova. La mormântul Sfântului Anton a săvârşit totuşi o Sfântă Liturghie în public împreună cu părintele Mihai Pal. Cineva, atunci când coborau treptele altarului, le-a făcut o poză. Era clar, fusese urmărit.
Ajuns acasă, la Oneşti, în noiembrie 1983 este deja interpelat de Securitate. Este acuzat de faptul că este şi preot franciscan, spion al Vaticanului, a fost văzut celebrând Sfânta Liturghie în Italia, la rugăciunea credincioşilor a schimbat textul oficial adăugând şi „religioşilor”, a adus din Italia obiecte şi cărţi de cult. Este doar începutul unui lung şir de anchete şi supărări pe care Securitatea i le va produce pentru faptul că devenise între timp şi preot. Este mereu chemat la sediul Miliţiei, este „vizitat” şi acasă, este reţinut câteva zile în arest într-o celulă ce dădea într-o zonă unde era văzut de toţi. În arest, boala pe care o avea se agravează: avea intestinul scurtat, trebuia să meargă foarte des la toaletă, la fel, să mănânce foarte des câte puţin. Dar nu i se permitea şi de aceea trebuia adesea să strige după gardieni. Calvarul suferinţelor sale continuă neîntrerupt pentru circa trei ani de zile: mereu aceleaşi anchete, percheziţii, acuzaţii fără acoperire. Acest regim, alături de boala pe care o avea, au făcut ca viaţa părintelui să se stingă încet-încet. Mărturii ale celor care l-au cunoscut arătau ce multă suferinţă i-a produs regimul impus de Securitate: se închisese faţă de colegi, era mereu deprimat. O maşină a Miliţiei îl împiedica să meargă la biserică, un coleg de la spital era mereu cu ochii pe el. Cu toate acestea, nu a încetat să facă binele până în ultima clipă a vieţii.
La 12 iulie 1986 a trecut la cele veşnice. A fost înmormântat la Galbeni, aşa cum ceruse: simplu, într-un mormânt comun, în cimitirul satului, desculţ.
În anul 2007, la 14 aprilie, recunoscându-i-se eroicitatea virtuţilor şi viaţa martirică, într-o celebrare fastuoasă ce a avut loc în Biserica „Sfinţii Petru şi Paul” din Oneşti, Episcopul de Iaşi, Petru Gherghel a decretat începerea procesului de canonizare a Slujitorului lui Dumnezeu – Preotul medic martir Martin Benedict.
De atunci şi până astăzi, din păcate, memoria lui o spun doar cărţile şi, poate, conştiinţa unor oameni a căror viaţă stat în mâinile acestui om cu chip şi viaţă de sfânt.
Să ne rugăm ca într-un timp cât mai scurt numele lui să se aprindă în slava cerului şi câţi mai mulţi tineri şi tinere să îmbrăţişeze tainele medicinei din dragoste de Dumnezeu.
Cristian Scripcaru

[quotcoll orderby="random" limit=1]

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*