Lumina Învierii


Cristos, Regele nostru, a înviat pentru noi din morţi şi ne-a redat viaţa. Cristos, Cuvântul Veşnic, a înviat pentru noi din morţi ca să preţuim viaţa. Cristos, Lumină din Lumină, a înviat pentru noi din morţi ca să descoperim sensul vieţii.
Prin Cristos noua viaţă a început. Cu Cristos noua viaţă este posibilă după fiecare cădere. În Cristos noua viaţă îl ajută pe om să pătrundă planul de iubire a lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, în noaptea aceasta, răsună pretutindeni pe faţa pământului cel mai vibrant imn de bucurie pe care l-a compus geniul creştin, imnul cu care am proclamat solemn sărbătoarea Învierii Domnului la intrarea în biserică: „Tresăltaţi de bucurie, voi, îngeri, oştire cerească… tresaltă de bucurie, Sfântă Maică Biserică… bucură-te şi tu, pământule, învăluit în atâta lumină, căci Împăratul cel veşnic te-a îmbrăcat în strălucirea sa!”
„Domnul a înviat cu adevărat. Aleluia!” Pe mormintele tuturor oamenilor găsim scrise cuvintele: „Aici zace…”. Pe un singur mormânt, pe mormântul lui Cristos, pot fi scrise cuvintele îngerului adresate femeilor: „Nu mai este aici, a înviat!”
Imediat după înviere, în jurul mormântului gol al lui Cristos, începe o agitaţie extraordinară, un du-te-vino neîntrerupt. Femeile înştiinţate de îngeri aleargă cu frică şi bucurie mare, să ducă vestea cea mare la Apostoli; Petru şi Ioan aleargă deîndată la mormânt, aleargă şi soldaţii de pază, intraţi în panică, la arhierei, să le spună ce s-a întâmplat; aleargă şi arhiereii la mormânt, să vadă dacă cele relatate sunt adevărate.
Şi de atunci, în continuare, în jurul acestui mormânt e o agitaţie mare. Am putea spune că istoria lumii se învârte în jurul mormântului gol al lui Cristos. Că soarta omenirii depinde de răspunsul la întrebarea: e gol sau nu e gol acest mormânt? A înviat sau nu a înviat Cristos? E o chestiune de viaţă şi de moarte pentru tot neamul omenesc şi pentru fiecare om în parte.
„Credinţa creştinilor” – spune sfântul Augustin – „e învierea lui Cristos”. Că Isus a murit, sunt convinşi toţi: şi păgânii şi duşmanii lui. Dar că a înviat, numai creştinii cred şi nu poate fi creştin cine nu crede în Învierea lui. Dacă a înviat, înseamnă că a fost Dumnezeu. Un om poate să-şi ia viaţa, dar nu şi-o mai poate reda după ce şi-a luat-o sau i-au luat-o alţii; acest lucru numai un Dumnezeu poate să-l facă. Însuşi Isus a voit să facă din Înviere dovada supremă a misiunii sale divine: „Ce semn ne dai ca să vedem şi să credem în tine?”, îl provocau iudeii. Isus le răspunde: „Distrugeţi acest templu, adică trupul meu, şi eu, după trei zile, îl voi reface, îl voi învia”. Acelaşi lucru ni-l spune Apostolul Paul: învierea lui Cristos e temelia întregului edificiu al credinţei: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este credinţa noastră, totul se spulberă… Am fi mai de plâns decât toţi ceilalţi oameni” (1Cor 15,14). Dacă Cristos nu a înviat, degeaba şi-au vărsat sângele milioanele de martiri, de la sfântul Ştefan diaconul până la cei din zilele noastre, degeaba şi-au sacrificat viaţa, s-au închis în mănăstiri fecioarele, degeaba ne pierdem noi noaptea acum, să stăm cu lumânările în mâini în biserică; dacă Cristos nu a înviat, credinţa noastră se întemeiază pe o minciună, pe o impostură, cerul nu ni s-a deschis, ne aflăm în lanţurile păcatelor, pământul e în stăpânirea întunericului şi a morţii. Dar dacă Cristos a înviat, am rupt lanţurile păcatului, victoria asupra întunericului, a Iadului şi a morţii este de partea noastră.
E Paştele, e bucurie. Dar bucuria noastră e iluzorie şi superficială, dacă nu realizăm în viaţa noastră ceea ce ne indică acest cuvânt care înseamnă trecere, traversare. La populaţiile nomade ale Canaanului, Paştele era sărbătoarea transhumanţei, adică a trecerii primăvara cu turmele spre alt loc de păşunat. Pentru evrei, ieșirea din robia egipteană – Paştele a fost o trecere: trecerea lui Dumnezeu: „În această noapte, voi trece şi voi ucide întâii-născuţi ai egiptenilor şi casele voastre unse cu sângele mielului le voi cruţa”. Şi a mai fost şi trecerea evreilor din Egipt, traversând Marea Roşie, spre Ţara Făgăduită, trecerea de la sclavie la libertate.
Pentru Isus, Paştele pe care l-a sărbătorit cu ucenicii săi la Cina cea de Taină a fost tot o trecere: trecerea de la viaţă la moarte. Scrie evanghelistul Ioan: „Ştiind Isus că a sosit ceasul să treacă din această lume la Tatăl, a stat cu ucenicii săi la masă”. Pentru noi, creştinii, Paştele nu are sens dacă nu e o trecere, cum spune sfântul Paul, de la omul cel vechi la omul cel nou, de la pâinea dospită a răutăţii la azimele curăţiei; de la sclavia păcatului la libertatea harului şi a fiilor lui Dumnezeu. Am făcut de atâtea ori această trecere, ne-am spovedit de atâtea ori de Paşti, şi cum se face că trăim mereu o viaţă întreagă în aceleaşi păcate, suntem veşnic în Egipt, în sclavia sufletească? Explicaţia e simplă. Nu e greu să-ţi dobândeşti libertatea, e greu să o păstrezi, să ştii ce să faci cu ea. Există o fascinaţie a sclaviei, un regret, o nostalgie după lanţurile lepădate, o iluzie care te face să spui: „tot mai bine era înainte”. Ca în cazul evreilor eliberaţi, care cârteau împotriva lui Moise: „De ce ne-ai scos din Egipt?” Uitaseră de muncile zdrobitoare, de bătăile, de teroarea, de oprimarea supraveghetorilor şi îşi aminteau numai de ceapa, usturoiul, prazul şi de oalele de carne din Egipt.
Să fie şi pentru noi Paştele o trecere adevărată, nu dintr-un loc în altul, ci de la un mod de viaţă la alt mod de viaţă. Iar dacă ne-am recuperat libertatea sufletească prin Sacramentele pascale, să o preţuim, să ne străduim să o păstrăm. Să nu privim înapoi cu nostalgie la plăcerile sclaviei păcatului. Păcatul poate aduce plăcere, bucurie, însă fericirea adevărată, autentică, ne-o dă numai libertatea sufletească, libertatea de fii ai lui Dumnezeu.
Cristos a înviat!
Pr. Vicar Dominic Ciobanu

[quotcoll orderby="random" limit=1]

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*